EXTRASPORTIV

Recapitulare

2010-07-24T12:16:00.002+03:00

S-a cam aşternut praful peste blogul ăsta. Aşa că vă ofer o scurtă recapitulare despre ultima jumătate de an.

La începutul lunii iunie am pus punct colaborării cu ziarul Timişoara. După şapte luni de voluntariat la pagina de sport. Motivul despărţirii n-are de a face cu zeroul din dreptul venitului în această perioadă, ci cu paginatorul de acolo, care se autointitulează secretar general de redacţie. Nu de puţine ori m-am trezit cu materiale scrise de el, apărute sub semnătura mea. Totul a culminat cu cronica meciului din ultima etapă, dintre Poli şi FC Braşov, când distinsul domn a binevoit să modifice jumătate din material, pentru a-şi expune frustrările personale legate de echipă. Totul la persoana I. Colac peste pupăză, a şi mutat meciul din Timişoara la Braşov. evident, sub semnătura mea. Repet, n-am avut niciodată vreo pretenţie financiară de la ziarul respectiv. Înţeleg că simplul fapt că încă se mai tipăreşte e o realizare pentru cei de acolo. Am cerut doar să-mi fie tratată munca cu respect. Am dorit să am măcar satisfacţia unei pagini de sport bine construite. Din păcate, domnul respectiv n-a putut să-mi înţeleagă nici această unică doleanţă.
Între timp, s-a terminat şi facultatea. S-au încheiat 3 ani zbuciumaţi la Jurnalismul UVT-ist. 3 ani în care m-am lovit constant de birocraţie, nesimţire, nonsens, delăsare. Există însă şi o jumătate plină a paharului, reprezentată de câţiva profesori şi asistenţi de la care chiar am avut ce învăţa (Marcel Tolcea, Adina Baya, Lavinia Bălulescu, Ionuţ Suciu şi Mihai Anghel) şi, evident, de colegi. Mă simt într-adevăr norocos că i-am cunoscut, lucru valabil pentru aproape 90% dintre ei. Sincer, nu ştiu cum ar fi trecut aceşti trei ani, dacă n-aş fi nimerit în această generaţie excepţională din toate punctele de vedere.
S-a dus şi licenţa. Titlul lucrării mele? Blogosfera sportivă din România. Studiu de caz: www.blogdefotbal.com. O lucrare care a ieşit până la urmă destul de bine, în condiţiile în care literatura de specialitate din acest domeniu e aproape inexistentă. Practic, 80% din lucrare e un studiu de caz, deoarece tot eu am fost nevoit să scormonesc Internetul după tendinţe, reguli şi alte cele şi să încropesc o teorie.
Mi-am făcut şi lichidarea de la universitate. O chestie total inutilă. Am stat la cozi interminabile pentru nişte ştampile care, într-o instituţie civilizată, nici nu s-ar fi cerut. De ce să merg la bibliotecă să demonstrez că n-am restanţe pe-acolo dacă n-am avut niciodată legitimaţie? Şi de ce să merg să demonstrez că n-am stat în cămin, în condiţiile în care am domiciliul stabil în Timişoara şi nici n-aş avea dreptul să primesc un loc acolo. La ce Dumnezeu folosesc miliardele de computere din UVT? Oare nu se puteau rezolva toate chestiile astea printr-un simplu click prin baza de date?
Urmează masteratul. Jurnalism sportiv, tot la UVT. Unul în domeniul pe care mi-l doresc, dar care nu pare a fi exact ceea ce mă aştept de la el. Se pare că va fi axat pe şiinţa şi filosofia sportului. Dar până la urmă tot cred că o să mă simt în elementul meu acolo. Oricum, mai mult decât la celelalte mastere disponibile la Jurnalism.

Cam atât pentru astăzi. Cu speranţa că următoare postare nu va fi de Revelion, vă urez o vară cât se poate de răcoroasă. Ne auzim pe blogul de sport.

Dansul pinguinului prin UVT

2010-01-31T12:42:00.008+02:00

Vineri, ora 5 pm, UVT
Examen programat tocmai tocmai în "penthouse-ul" clădirii. Liftul... n-are de ce să meargă. Alpinism. Linie de finish sărbătorită prin aplecarea trunchiului şi atingerea genunchilor cu palmele. Soseşte profu'. Cu liftul didactic. Află abia acum că sala de la etajul 7 e prea mică. Ordinul vine promt: coborâm la parter! Cârdul de viitori ziarişti, pr-işti, "edvărtaizări" şi pişcotari coboară şerpuind scările. A03. Scrâşnit din dinţi. Înjurături pe sub mustaţă. Profu', ia-l de unde nu-i. Ne aşteaptă în A13. La parter e ocupat. Sudalmele capătă tot mai multă claritate. În sfârşit, examen. Taxa anuală de studiu: 2750 lei. Bucuria rectoratului tău e nepreţuită.

Din ciclul "Hai să bucătărim"

2009-07-17T23:53:00.012+03:00

Sen-za-ţio-nal! Cică Boc (cum care?), premierul României, a fost atacat cu ouă la Timişoara. Sosit în urbea noastră pentru a oferi spre degustare prostimii un nou (oare al câtelea?) sortiment de gogoşi, mai marele Guvernului s-a ales şi cu materia primă pentru realizarea lor. Pentru următoarea vizită a celui mai impunător prim-ministru pe care l-a dat România (zice el, pe la 1 decembrie), îi sfătuiesc pe poznaşi să se înarmeze şi cu făină, drojdie, puţin ulei, nişte zahăr şi o cutie de lapte. Pentru că (nu-i aşa?) o gogoaşă de dimensiunea centurii de ocolire a Timişoarei nu se poate "naşte" dintr-un singur ou.

Propunere de acum două milenii

2009-07-16T00:14:00.006+03:00

Citesc pe blogul Andei cum că Vaticanul ar fi de acord cu canonizarea lui Michael Jackson. Sursa e apropo.ro. Din ştirea acestora aflăm că şeful clerului de la Vatican este Papa Bendecit al IV-lea. În urma unei banale căutări pe wikipedia, aflu că respectivul a îndeplinit această funcţie acum mai bine de 1100 de ani. Adică, în mileniul I! Înainte de Marea Schismă! Nu ştiu cât şi-o fi dat seama Benedict al IV-lea că nu peste mult timp biserica creştină va cunoaşte o ruptură. Dar, cu siguranţă a proorocit venirea pe pământ a "Regelui Pop". Iar propunerea sa a fost scoasă la lumină abia acum din catacombele Vaticanului.

Să revenim în 2009. Papă e, întradevăr, Benedict. Dar au mai trecut câţiva prin fotoliul ăla înainte de el. E deja al XVI-lea. Şi nu de ieri, de azi, ci de patru ani şi un pic! La fel de interesant mi se pare că nimeni n-a sesizat găluşca asta. În comentariile articolului nu regăsesc decât indivizi îmbolnăviţi brusc de sindromul Michael, ca de gripa porcină. Am mai spus-o, eu admir ARTISTUL şi nu OMUL Michael Jackson. Ca artist, într-adevăr, poate fi considerat un sfânt, un zeu, un luceafăr, însă doar prin prisma unei metafore duse către un prost-gust extrem. Ca om, să fim serioşi! Cu toate că nu mă interesează câtuşi de puţin religia, titulatura de "sfânt" nu se poate acorda pe baza actelor caritabile şi a campaniilor ecologice. Şi mai ales unui individ fie el doar suspect de pedofilie. Aşa încât unde e, totuşi, conservatorismul ăla exagerat afişat la Vatican până mai ieri?

Farewell, Michael

2009-06-26T12:04:00.012+03:00

A murit Michael Jackson. La doar 50 de ani, s-a stins cel care ne-a (sau, cu siguranţă, mi-a) încântat copilăria. Nu-mi plac elogierile de genul "regele muzicii pop". Sunt subiective şi lipsite de bunul gust elementar. Cu toate acestea, sunt perfect de acord că, cel puţin pe felia lui, nu a avut şi - mă încumet să spun - nu va avea rival.

L-am descoperit pe Michael în vremuri imemoriale pentru mine. Taică-meu îmi punea vrute şi nevrute pe pick-up, iar eu stăteam ca un sfânt, pe covor, în faţa aparatului şi ciuleam urechile la difuzoare. Printre discurile cu Jimi Hendrix, Janis Joplin, Beatles, Stones, Deep Purple sau Queen şi-a făcut loc şi o adevărată piesă de colecţie: albumul "Thriller" al lui MJ, în variantă originală, achiziţionat pe o sumă aproape insignifiantă într-o deplasare cu echipa de polo în Polonia. Aşa l-am descoperit pe Michael. Printr-unul dintre cele mai bine vândute albume ale tuturor timpurilor. Prin "Beat it", "Billie Jean", "The Girl is Mine" (duet cu Paul McCartney) şi, evident, prin piesa ce dă numele albumului. Apoi, ţin minte că la grădiniţă nu exista copil care să nu ştie de Michael. Erau anii în care MJ sosea la Bucureşti pentru un concert, iar admiraţia pentru starul american s-a transformat rapid în manie la scară naţională. Când am împlinit 6 ani, mătuşa mea mi-a cumpărat din Piteşti un soi de "Best of MJ" pe casetă. Acea casetă şi-a găsit obştescul sfârşit după nici jumătate de an, cedând eroic după sute de ore de rulare aproape continuă.

Legat de toate poveştile mai mult sau mai puţin adevărate care l-au vizat, tind să le ignor. Sigur că a fost acuzat de câteva ori de pedofilie. Sigur că s-a transformat, absolut inexplicabil, din black în white. Sigur că după zecile de operaţii estetice, nasul lui a devenit istorie. Cu toate astea, în ce mă priveşte, mă rezum strict la muzică. Artiştii nu trebuie să fie modele pentru noi în viaţa reală. Ei există doar prin ceea ce lasă în urmă după moarte. Altfel, Janis Joplin ar fi doar o texană beţivă şi drogată, răpusă de supradoză. Jimi Hendrix ar fi un oarecare negru drogat din Seattle, sufocat în somn cu prorpia vomă. Iar MJ ar fi doar un negru excentric care şi-a dorit să fie alb, deşi anii de asuprire a fraţilor săi au trecut de mult. Muzica rămâne muzică, indiferent de viaţa personală a celui din spatele microfonului.

R.I.P. Michael Jackson! As for my favourite...

Nu mai spune, dle Buşoi!

2009-06-08T00:00:00.004+03:00

Mi-am promis că nu voi mai comenta politică, nici pe acest blog, nici aiurea. Cu toate acestea, mă simt nevoit să vorbesc în această seară despre PNL.

După cum probabil aţi observat, liberalii au fost poate cei mai activi în ziua alegerilor la capitolul sesizări de fraude, tentative de fraude şi campanii electorale neîncheiate. Cristian Buşoi spune că a sesizat n nereguli în judeţul nostru. Păi, dacă e s-o luăm aşa, am sesizat şi eu câteva.

Sâmbătă, la ora 16:56, primesc un SMS de pe numărul 0758060310, cu textul "Du-te la vot, altfel votează Vanghelie pentru tine! Votează PNL pe 7 iunie!" Toate bune şi frumoase, doar că mesajul a ajuns puţin cam târziu, la o zi după încheierea oficială a campaniei electorale. Iar pe durata acesteia, niciun semn de la vreo formaţiune politică pe ecranul telefonului meu. Duminică, la 11:19, de ziua Sfintei Votări, alt SMS, acelaşi număr: "Îţi place guvernul ăsta? Votează PNL! Până deseara la ora 21! Eşti în oraş? Votează PNL! Eşti plecat - intră în prima secţie de vot." De data asta mi-a sărit ţandăra şi am încercat să sun la numărul respectiv. Când colo, îmi intră căsuţa vocală. Am încercat apoi să-mi sun un prieten care, recent, s-a înrolat la liberali. Cine ştie, poate le-o fi dat ăstora numărul meu. Dar, surpriză! Micul "Crin" avea telefonul închis!

Să ne înţelegem clar! N-am fost la vot. Mai mult, nu mă puteau trimite la urne nici piraţii somalezi după ce mi-au cucerit cada. Dar dacă totuşi această palidă replică a partidului Brătienilor dorea să mă convingă să ies la vot, putea s-o facă atunci când trebuia. Crin, Cristi, Ludovic, care mai sunteţi pe-acolo! Niciodată nu va avea credibilitate un partid care încalcă grosolan o lege, fie ea şi cea electorală!

Nimicotică

2009-06-06T19:15:00.005+03:00

Marţi am examen la semiotică. Cum, nu ştiţi ce-i aia? Nici eu, deşi am parcurs în întregime de câteva ori cele zece nenorociri (a se citi cursuri). Privită din exterior, pare chiar o disciplină interesantă în unele puncte. Semnificaţia unor simboluri sau interpretarea gesturilor pot trezi un minim de interes şi pentru cel mai miserupist dintre noi. Şi totuşi, examenul de marţi nu are în vedere aşa ceva.

Examenul de marţi se bazează pe o discuţie (a se citi dictare), lungă cât un semestru, despre nimicul în forma lui cea mai nudă. De ce? Pentru că am avut noroc de un profesor sociopat, care nu-şi poate privi în ochi studenţii, nu le poate oferi explicaţii, doar un şir de propoziţii care încearcă să explice ceea ce nu e de explicat. În plus, aceste nimicuri n-au absolut nici un punct comun cu jurnalismul. În liceu, mă consolam în legătură cu materiile de prisos spunându-mi că-mi vor servi la cultura generală. Prin urmare, dacă voi asista vreodată la o discuţie referitoare la acel domeniu, nu mă voi face de cacao, ci doar de vanilie. În cazul semioticii, aşa cum îmi apare mie în cursuri, pot să bag mâna-n foc că nimeni nu mă va trage pe dreapta să-mi spună "Frate, sper că ştii că pentru a analiza semnul există trei tipuri de teorii: unele care îl analizează în parametrii subiectivi, unele care îl analizează în parametri obiectivi, şi unele mixte, care îl analizează în parametri atât subiectivi cât şi obiectivi". La fel, nu voi întâlni pe nimeni care să-mi tragă un şpiţ în cur că nu ştiu că termenii sunt caracterizaţi de sens şi de clasă.

E un paradox cum o disciplină care studiază sensul poate fi atât de lipsită de sens. E peste puterea mea de înţelegere cum o materie care îţi enumeră metode de îmbunătăţire a exprimării poate fi prezentată atât de ilizibil. Prin urmare, sper la 5-ul izbăvitor, care să mă scutească pe viitor de întâlnirea cu acest domeniu. Semiotica, o fi ea fată de treabă, dar în cazul meu a făcut o primă impresie catastrofală.

1 Mai în Vama Veche. Impresii

2009-05-05T14:50:00.005+03:00

Am părăsit Gara Mare a Timişoarei miercuri, pe 29, pe la orele 20:05. Eram pregătit pentru cel de-al doilea (şi, probabil, ultimul) 1 mai petrecut în Vama Veche. Un loc pe care l-am adorat încă de la primele contacte şi pe care am ajuns să-l compătimesc. Nu mai e de mult oaza hippy a României. Doar prezenţa câtorva corturi pe plaja dinspre 2 Mai îţi amintesc că nu te afli la Costineşti.

Locurile consacrate de pierdut vremea fie şi-au luat tălpăşiţa şi s-au mutat spre bulgari, fie şi-au încheiat prestigioasa activitate. Motivul principal ar fi pista de biciclişti, trasată pe mijlocul plajei, care se întinde de la Stuf până înspre graniţă. Şi că tot veni vorba de Stuf, doar el şi-a păstrat vechea locaţie. În rest, Shire şi Shrooms au dispărut complet. A apărut, totuşi, Gobblins, pe locul fostului Gulag, un surogat nereuşit al Shire-ului. Expirat-ul s-a mutat înspre Bulgaria, şi-a tras "turn de control" şi etaj, însă nu am apucat să-l vizitez noaptea. Cu toate acestea, o alternativă perfectă a fost terasa de la El Comandante, cu muzică de excepţie, care te plimba prin toate genurile specifice Vămii şi te încălzea cu un foc de tabără de toată frumuseţea. Ca să nu se piardă în van comparaţia cu Costineştiul, trebuie să anunţ cu regret că muzica house a pătruns şi în Vamă! Pe una dintre uliţe s-a înălţat un kitsch cu două nivele şi cu un nume absolut fascinant (Club4you). Unul dintre locurile frecventate de metalişti, Epava, a făcut loc unei shaormerii. În consecinţă, la "Piraţi" nu mai puteai arunca un ac!

Şi numărul hotelurilor continuă să crească alarmant de la lună la lună. Se pare că vamaiotul anului 2009 s-a plictisit de cort, izopren şi sac de dormit şi vrea să se odihnească pe un pat cu saltea "Relaxa", în faţa unei plasme, cu room service şi piscină la doi paşi. Chiar şi preţurile din localuri au crescut mai ceva ca Făt-Frumos. Astfel că alternativa la conserve a rămas tot shaorma, servită în abundenţă la fiecare pas. Mă întreb, totuşi, de ce primăria comunei Limanu, care are în grijă satul Vama Veche, nu a amplasat coşuri de gunoi pe uliţe? Dacă tot s-a mers pe ideea civilizării acestui loc, de ce nu s-a început cu ceea ce era într-adevăr necesar, şi anume curăţenia? Că oricum n-am văzut nicio biciletă în cele trei zile de şedere la malul mării!

P.S.: Îmi cer scuze pentru pauza lungă şi absolut nejustificată a acestui blog!

Giacardea, cardea...

2009-02-19T21:15:00.005+02:00

Ţiganul-prototip, stabilit în zonele istorice ale Timişoarei, se ghidează, fără să ştie, după principiul machiavelic. "Scopul scuză mijloacele", unde scopul e acapararea întregului imobil, în care şi-ar face loc întreg clanul, iar mijloacele, oricare ar fi ele, musai să aibă ca temă centrală terorizarea vecinilor non-ţigani. După ce ani de zile s-au folosit de harul lor de a umple cu decibeli orice "cuibuşor de nebunii" sau de strămoşescul obicei de a transforma curtea interioară într-un focar de infecţie, "tuciurii" au găsit o nouă metodă de lucru, de această dată mult mai comodă: nu mai plătesc cheltuielile. Rezultatul? Clădirea e debranşată de la utilităţi. Pesemne că minoritarii au aflat că o locuinţă rămasă fără apă, căldură, curent şi gaz devine un chilipir. Iar "rumânii" nu pot trăi fără serviciile enumerate mai sus. Îşi vor ieşi din pepeni şi vor pleca cât de curând.

Ce-ar fi dacă regiile ar refuza rebranşarea imobilelor respective în momentul în care ţiganii, proaspeţi proprietari, vor dori să-şi plătească datoriile? Ia să vedem, ar pleca şi ei spre alte zări? Că doar "scopul scuză mijloacele", nu-i aşa?

Who the fuck is Valentine?

2009-02-14T00:17:00.004+02:00

E deja 14 februarie. În mod normal, o zi cât se poate de obişnuită. În mod anormal, Valentine's Day, pe româneşte Ziua Îndrăgostiţilor. O zi în care cupluri de amorezi din toată lumea, din toată ţara, din tot judeţul, din Timişoara îşi sărbătoresc cel mai nobil sentiment. Cum? Cumpărându-şi unul altuia fel de fel de pluşărai care icnesc "Ai lăv iu", diverse sortimente de baloane în formă de inimă şi felicitări pe care scrie "Be my Valentine!" O inscripţie absolut intraductibilă în română. Da' care se vinde al naibii de bine!

E peste puterile mele de înţelegere cum un popor ce se bate cu Biblia-n piept de atâta ortodoxie poate sărbători cu atâta fast un sfânt din calendarul catolic. Sf. Valentin o fi având conotaţiile lui, însă nu aici, unde până nu demult stăpânea Dragobetele. Care, dacă tot veni vorba, e peste fix zece zile. Capitalismul românesc - un concept original, de factură iliescianistă - ne învaţă că e mai uşor să preiei o tradiţie din alt fus orar decât să-ţi duci mai departe propria moştenire spirituală. Poate şi pentru că obiceiurile noastre nu sunt poleite cu roz bombon şi nici nu umplu prea multe buzunare. Ca să nu mai zic că mass media românească a făcut mai multă reclamă zilei de 14 februarie decât celei de 1 decembrie.

Happy St. Valentine's Day, dragi concetăţeni! Pregătiţi-vă la fel de intens şi pentru 4 iulie şi Thanksgiving.

Ce ţi-e şi cu numerele lungi...

2009-02-07T03:52:00.001+02:00

Orice comentariu e de prisos.

Gânduri la jumătatea drumului

2009-02-07T00:40:00.008+02:00

Odată cu prohodul¹de astăzi, am păşit pe ceea ce se numeşte „bisectoarea” ciclului de licenţă. Ce am învăţat într-un an şi jumătate de studenţie în UVT? Păi să vedem:

Am învăţat că un doctor docent în incompetenţă nu are cum să îşi păstreze postul fără pile. L-aş include în această categorie pe secretarul secţiei de Jurnalism, aşa-numitul Petrică.
Am învăţat că primele două săptămâni din orice semestru sunt libere din trei motive: lipsa orarului, lipsa sălilor şi lipsa profesorilor.
Am învăţat că meseria de jurnalist nu se învaţă în facultate. Sau, mai precis, nu în această facultate. Cu excepţia a doi asistenţi şi un profesor (pe care vă las să îi ghiciţi), niciun cadru didactic nu mi-a oferit nimic „comestibil” sau relevant pentru această profesie.
Am învăţat că „mâţa blândă zgârie rău”. Ultimul examen îmi certifică acest lucru.
Am învăţat că boemia, poezia şi lauda de sine nu se împacă deloc cu dăscălia, competenţa şi buna cuviinţă. Câştigător detaşat la aceasă categorie, Tudor Creţu.
Am învăţat că materiile de umplutură nu s-au terminat odată cu liceul. Remember marketingul lui Prada?
Am învăţat că materiale didactice pentru jurmalism nu mai există de mai bine de un deceniu. În schimb, bugetul facultăţii se măreşte pe an ce trece.
Am învăţat că reglementările europene sunt preluate după ureche, pentru simplul fapt că graniţa cu civilizaţia se află la 50 de kilometri. Caz concret: interdicţia fumatului în faţa universităţii şi în curţile interioare şi amenajarea unui fumoar „la Parţa”, deschis până la 15:00.
Am învăţat că snobismul lingvistic e prezent în unele meserii. De exemplu „slogan”, pronunţat în engleză.
În fine, am învăţat să nu mă mai mir de nimic din ce mi se va întâmpla în următorul an şi jumătate!

¹Nu-mi vine să-l pun între ghilimele, pentru că e foarte aproape de sensul propriu al cuvântului.

Tinereţe ca o bătrâneţe...

2009-01-30T23:50:00.012+02:00

Nu poţi caracteriza altfel viaţa de student în UVT! Mai ales când ajungi în sesiune şi îţi dai seama că îţi vezi seminaristul pentru prima dată în acest an (calendaristic). Mă refer, evident, la T.C. , poet, jurnalist şi asistent universitar. Un ins care nu s-a prezentat la mai bine de jumătate din seminarii. Atunci când o făcea, venea la o grupă din patru. Iar noi, studenţii, răsuflam uşuraţi dacă nimeream grupa "aleasă". Domnul C. s-a prezentat astăzi la examen şi ne-a anunţat că studenţii care nu i-au trimis o temă pe care nici nu o ceruse la modul concret, fie vor fi picaţi, fie depunctaţi drastic - în funcţie de prezenţe. O studentă a încercat să-i explice profesorului de curs situaţia mai sus prezentată, la care, o jumătate de sală (compusă din lingăi şi "poeţi de curte", fără nicio prezenţă înregistrată în acest semestru şi care sperau într-o "izbăvire") a bruiat mesajul printr-un "ooooo..." tipic publicului din studiourile TV. Evident, d. profesor n-a auzit nimic, iar d. C. a tăcut mâlc.

Ca să citez dintr-un clasic în viaţă, "daţi balastul la o parte", d-le C.! Consultaţi propria Dvs. foaie de prezenţă. Veţi avea neplăcuta surpriză de a constata că, de fapt, n-aţi avut ce căuta astăzi la examen, din cauza absenţelor!

"Nuţi" vrea să mute Vama Veche

2009-01-29T00:28:00.012+02:00

Noul ministru al turismului, Elena Udrea, vrea să îşi asigure un spaţiu cât mai vast în istorie. După ce a propus transformarea Bucureştiului în staţiune balneară, fosta blondă de la Cotroceni vrea mutarea cu totul a Vămii Vechi. Nu a satului, evident, ci a fluxului turistic ce începe anual pe 1 mai şi se termină undeva prin septembrie. Motivul? Construcţia unor amplasamente în zona respectivă, fără un plan coerent de dezvoltare. Astfel, cea care credea că Norvegia e republică vrea să ridice de la zero o staţiune asemănătoare în apropiere şi să "concesioneze" spiritul defunctei locaţii.

Până să o iau la "unşpe metri" pe noua "ministresă", trebuie să-i dau dreptate într-un anumit punct. E clar că în Vamă se construieşte, de câţiva ani, haotic. Localitatea a evoluat, de-a lungul timpului, de la un liniştit sat pescăresc la o babilonie din beton armat şi sticlă, cu vagi urme de stuf, nisip şi apă de mare. În partea dinspre bulgari se înalţă, pe an ce trece, câte un ditamai hotelu', care să-l scutească pe bietul vamaiot de căratul cortului. Pe an ce trece vin tot mai mulţi emigranţi din zona Costineşiului sau a Mamaiei. Pe an ce trece, genurile muzicale se diversifică, apropiindu-se tot mai mult de "Mega Discoteca Ti-ne-retului!" sau, mai rău, de "Max"*! Vara trecută am avut "onoarea" să admir grotescul în esenţă pură, vizavi de "Canapele": un aparat de dat cu pumnu', ca la Festivalul Berii. Care, culmea, avea şi clienţi!

Dar să revenim la subiect. Zice Nuţi că ea nu poate salva Vama Veche, pentru că nu e o staţiune în adevăratul sens al cuvântului. Adică, mai pe şleau, nu are statutul Neptunului, Olimpului sau a celor două Eforii, staţiuni inventate de stat, fie de cel monarhic, fie de cel comunist. Vama Veche s-a născut, cu mult înainte de '89, din noncomformismul unor tineri cu plete-n vânt şi cu aspiraţii mult trecute de graniţă, care găseau acolo un refugiu, departe de nonsensul acelor vremi. Vama Veche a fost (pentru că nu mai este) ultima oază "hippie" din estul Europei. Spiritul Vămii n-a cerut niciodată un hotel de trei până-n cinci stele, ci doar un loc pentru montat cortul. N-a cerut nici restaurante simandicoase şi costisitoare, atâta timp cât exista un foc de tabără şi câteva conserve. Şi, foarte important, n-a cerut ajutorul niciunui ministru pentru a se dezvolta. Elena Udrea promite că noua "Vamă" se va înnălţa tot în sudul litoralului, iar spiritul va fi acelaşi. Păi, dacă e de mutat, ar putea foarte bine s-o mute şi în Ferentari. Spiritul oricum s-a dus de mult...

*Max - celebru local de manele în Costineşti

CTP, despre presa românească

2009-01-26T14:54:00.012+02:00

Nu mai e dictatura lui Ceauşescu, e dictatura mass asupra media, care este mult mai a dracului decât a lui Ceauşescu. (CTP)

Cristian Tudor Popescu este, cu siguranţă, unul dintre ultimii mohicani ai presei de calitate. Fie că îi împărtăşim sau nu opiniile, trebuie să recunoaştem că nu şi-a călcat în picioare nici principiile şi nici deontologia, aşa cum au făcut-o majoritatea colegilor de breaslă, unii chiar şi colegi de generaţie. Iată, deci, un interviu al lui Petrişor Obae (EvZ) cu editorialistul Gândului, care disecă şi analizează calitatea presei din România, statutul jurnalistului şi obiectivele acestuia, aşa cum se prezintă ele la început de 2009.

Cine să trăiască?

2009-01-26T02:26:00.008+02:00

91 de ani. Atât ar fi împlinit astăzi "genialul cizmar", "fiu al beţivului-şef din Scorniceşti" şi "iubit conducător al primei Dacii 1100", dacă nu era executat în ziua de Crăciun a lui '89. Sau dacă nu îl "curăţa" până acum boala de ficat care îl rodea în ultimii ani. Dacă Ceauşescu nu era prins la Târgovişte iar armata n-ar fi pactizat cu mulţimea, probabil că şi generaţia noastră ar fi apucat câţiva anişori de beznă, de foamete, de pionierat, de telejurnal, ori de cozi la strictul necesar. Cu siguranţă, sfârşitul lui nu ar fi fost atât de tragic dacă nu efectua, împreună cu Tovarăşa, acea călătorie iniţiatică în China şi Coreea de Nord, de la începutul anilor '70, unde cei doi au învăţat pe viu cu ce se mănâncă megalomania. Excursie din care cea mai "luminată" s-a întors ţaţa Leana, sfătuită de nevasta deja senilului Mao Zedong să se implice mai mult în viaţa politică a patriei.

Din fericire, nici să vrem nu-i mai putem ura "La Mulţi Ani!" lui Ceauşescu. Dar putem să-i urăm lui... Nicu! Nu, nu ACEL Nicu de care pomeneam mai devreme, ci ACEST Nicu, alias "Ca(Nicu)La Severineană, care nu împlineşte 91 de ani, ci doar 21. Iar singurele lucruri care îl leagă de fostul dictator sunt prenumele şi data naşterii: 26 ianuarie.

Aşadar, la mulţi ani, Nicule. Sper să devii jurnalist, nu dictator!

Sarkozy şi presa scrisă

2009-01-25T22:05:00.009+02:00

Nu mai e o noutate pentru nimeni că presa scrisă traversează, la nivel mondial, una dintre cele mai profunde crize din istorie. Nu numai economică, ci şi de popularitate, odată cu creşterea rapidă a numărului de internauţi. Printre cele mai afectate ţări din acest punct de vedere este Franţa, unul dintre "leagănele" ziaristicii, aşa cum o ştim astăzi. Cifra de afaceri a cotidienelor pariziene se află în continuă scădere. Şi nu de ieri, de azi, ci din 2000 încoace! Astfel că preşedintele Nicolas Sarkozy s-a văzut nevoit să întocmească el însuşi un plan de salvare al gazetelor. De departe, cea mai interesantă măsură a excentricului şef de stat se referă la popularizarea ziarelor în rândul adolescenţilor: fiecare tânăr care împlineşte 18 ani va primi din partea statului un abonament gratuit, pe durata unui an, la cotidianul central preferat.

Nu mă pot abţine să nu mă întorc cu gândul către casă şi să îmi imaginez cum ar fi receptată o asemenea măsură în România. Ce cotidian şi-ar dori să găsească zilnic în cutia poştală proaspeţii noştri majori? Evenimentul? I-a trecut vremea. Cotidianul? Prea multă poliloghie. Gândul? Ce-i ăla?! Liberatea, frate! Can Can, mânca-ţi-aş! Click, să moară mama! De ce ar fi interesată puştimea noastră de politică, atâta timp cât pot afla despre Alina Plugaru, care şi-a dezvăluit o optime din "veveriţă" pe când cobora dintr-o luxoasă Dacia 1310 tunată?! În mod evident, la noi o astfel de măsură n-ar împăca nicidecum "capra", ci doar "varza" presei scrise. Publicaţiile cu tiraj astronomic, "atotdezvăluitoare" de senzaţionisme ar prospera, în timp ce presa (cât de cât) serioasă şi-ar fredona cântecul de lebădă şi s-ar muta definitiv on-line. Asta în cel mai bun caz! Noroc că România nu-i ca Franţa, cum nici Maria Băsescu nu-i Carla Bruni.

Să ne lamentăm cu Motzu'

2009-01-23T23:35:00.004+02:00

Dor de Vamă, dor de Pittiş. Un refren care sunt sigur că nu mi se potriveşte numai mie, mai ales în această perioadă...

Dispare "deponeul" de pe Ungureanu!

2009-01-22T17:33:00.007+02:00

Colţul inestetic al străzilor E. Ungureanu şi Eugeniu de Savoya (din buricul târgului) şi-a găsit obştescul sfârşit! După aproape un deceniu în care a găzduit gunoaie, aurolaci şi patrupede fără stăpân, spaţiul respectiv se va bucura din nou de o clădire. Oamenii de afaceri Dragoslav Nenadov şi Bogdan Petrovici au în vedere construirea unui hotel de patru stele pe locul fostului "deponeu". Proiectul are ca termen de finalizare luna decembrie a anului 2011.
De data aceasta, merită felicitări şi cei de la Direcţia de Urbanism, care au condiţionat eliberarea autorizaţiei de construcţie de integrarea noii clădiri în stilul arhitectural al zonei. Aşa ar fi trebuit să procedeze şi în cazul "acvariului" din Piaţa Operei, care s-a născut dintr-o inofensivă renovare a intrării de la WC-ul public, scăpată însă de sub control. Interesant este un comentariu lăsat de un vizitator pe saitul Agenda la această ştire: "mi-e frica ca cu criza asta o sa se opreasca si astia cu lucrarile". Adevărat, mai ales că precedentul există deja: Cazarma U, lăsată de izbelişte din cauza crizei de investitorii lituanieni care doreau să dezvolte un proiect de anvergură în zona Mărăşti.

America iese din "tufiş"

2009-01-18T19:30:00.008+02:00

Au mai rămas doar câteva zeci de ore până la momentul predării "ştafetei" de la Washington. George "Dab'ya" Bush - texan, republican şi fiu al tatălui - părăseşte Casa Albă după opt ani în dauna lui Barack Obama - hawaii-an, democrat, fost senator de Illinois şi, nu în ultimul rând, negru. Afro-american, ca să fiu politically correct! Au mai rămas câteva zeci de ore de fierbere la foc mic a întregii omeniri, care aşteaptă adevărate miracole de la primul preşedinte de culoare al Statelor Unite. Rezolvarea crizei financiare, retragerea trupelor din Orientul Mijlociu, refacerea imaginii Americii la nivel mondial. Toate sunt puse în cârca lui Obama şi a echipei sale. Răspunsul alesului? "Yes, we can!"

În ciuda entuziasmului generat de persoana lui Obama, sper ca acest răspuns să nu se transforme cât de repede în "Yes, we could!" Şi apoi în "Yes, we could, but..." Pentru ca, în final, să ajungă "No, we can't!" Ar fi ca în celebrul banc despre Băsescu care, după cum ştiţi, în 2004 lansa faimosul slogan "Să trăiţi bine!" Care a devenit, în 2006, "Să trăiţi, bine?" Iar apoi, în 2009, "Mai trăiţi? Bine!"

Ciuhandu îl ţine pe Tarzan în... sertar

2009-01-16T20:18:00.005+02:00

Printre "rafalele" de promisiuni lansate în campania electorală din 2008 de eternul primar al Timişoarei s-a numărat şi ridicarea unei statui pentru Johnny Weissmüller, unul dintre cei mai cunoscuţi timişoreni din toate timpurile. Lunile au trecut, distinsiul edil şi-a îmbogăţit colecţia de mandate, iar despre omagierea celui care a jucat rolul lui Tarzan nu se mai discută nici în şoaptă.

Iniţial, statuia ar fi trebuit amplasată în Parcul Central, însă Consiliul Local a hotărât ca ea să fie ridicată la Grădina Zoologică. Contactat de cei de la Opinia Timişoarei, mai-marele oraşului a declarat că Johnny va trebui să mai aştepte. Se pare că la Zoo prioritară este construirea unui acvariu (de această dată cu peşti, nu cu scientologi ca în centru). Abia după aceea, fostul campion olimpic la nataţie se va putea bucura de respectul cuvenit. Deşi scuarul din faţa intrării în Grădină pare potrivit pentru un asemenea monument, Ciuhandu e de neclintit. Acvariu să fie!

Johnny Weissmüller s-a născut în 1904 în cartierul timişorean Freidorf, iar la vârsta de 9 ani a emigrat, împreună cu părinţii, în Statele Unite. A concurat pentru americani la olimpiadele de la Paris (1924) şi Amsterdam (1928), cucerind cinci medalii de aur la nataţie. De asemenea, Johnny a fost primul sportiv care a înnotat 100 de metri în mai puţin de 10 secunde. În 1932 semenază un contract pe şapte ani cu Metro Goldwin Mayer, timp în care realizează şase filme din seria Tarzan. Weismüller se stinge în 1984 în Mexic, la Acapulco.

Viabilitatea autostrăzilor româneşti

2009-01-14T23:07:00.010+02:00

Bănăţeni din toate colţurile, treziţi-vă! Căscaţi bine ochii, pentru că ne apropiem cu paşi repezi de o zi istorică. Cel puţin aşa susţine Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, care ne anunţă că în luna februarie se va da pentru întâia oară cu sapa pentru primul "Autobahn" din vestul ţării. Cei 32 de kilometri de asfalt dintre Arad şi Timişoara sunt pe buzele edililor judeţeni de prin 2003. Iar dacă ne luăm după spusele aceloraşi edili, ne vom putea căra cu maşinile pe noua autostradă din 2011. Mi-e greu să cred că dacă doar exproprierile şi licitaţia au durat şase ani (frumoşi), construcţia propriu-zisă va dura numai două primăveri.

Şi că tot vorbeam de licitaţie... Băftoasele firme care îşi vor toci lopeţile pe banul public sunt FCC Construccion (Spania) şi Astaldi (Italia), costul întregii minunăţii ridicându-se la 482.000.000 RON. Fără TVA! Ceea ce şochează în toată această afacere nu este nicidecum preţul (ce-i drept, mult peste limita bunului simţ), ci perioada de garanţie acordată de constructori pentru lucrare: 2 (doi) ani! Mai mult decât o "tiriplişcă" electronică de la second-hand, la fel ca un televizor nou şi mai puţin decât o maşină de spălat. Ce sa mai spun că şi o scoică de WC are o garanţie de minimum opt ani! Oameni buni, vorbim de o autostradă - construcţie din beton în valoare de 482 de milioane - nu de un uscător de păr "made in China". O autostradă al cărei termen de aşteptare a fost de opt ani! Poate chiar mai mult...

Isterie şi escrocherie

2009-01-10T15:43:00.007+02:00

Sunaţi la 112! Televiziunea din România s-a prăbuşit în mijlocul străzii. Nu pare conştientă. Bolboroseşte ceva despre Fernando de la Caransebeş, Elodia şi Viorel Gaiţă. Se pare că s-a înnecat cu "gogoaşa" pe care şi-a vândut-o singură în urmă cu câţiva ani: concursurile interactive. Medicii ajunşi la faţa locului o resuscitează dar n-o internează, cum ar fi indicat, ci o lasă să rătăcească în continuare înspre tuburile catodice ale românilor.

Zilele acestea, un nou filmuleţ, cel puţin măgulitor pentru calitatea televiziunii de pe la noi, face ravagii pe internet. E vorba de o secvenţă dintr-un concurs interactiv de pe Naţional TV. Ştiţi voi, tipul ăla de concurs unde trebuie să ghiceşti cuvinte din patru litere, suni, eşti lăsat să aştepţi ore întregi pe fir întru pierderea ta şi câştigul postului TV şi a Romtelecomului, iar în final, ajuns în direct, nu te abţii să nu îi faci domnişoarei de pe ecran o urare de familie. De obicei, domnişoarele respective sunt nervoase. Te imploră să suni. Fac aproape orice ca fraieşteanul din faţa televizorului să pună mâna pe receptor. Ei bine, domniţa din filmuleţul respectiv pare a fi întrecut de mult măsura. Zbiară, se dă cu curu' de pământ, trânteşte receptorul, calcă în picioare telefonul, aproape că vrea să iasă prin ecran şi să formeze, în locul telespectatorului jignitor de comod, numărul respectiv. În orice caz, tipa e mai aproape să obţină o şedinţă gratuită de exorcizare, decât un concurent pe fir.

Totuşi, lăudabilă este promtitudinea CNA-ului, care a şi amendat carbogazosul post cu 5.000 de lei. Mai mult decât atât, acelaşi consiliu a hotărât ca acest gen de mizerii să fie difuzate numai în intervalul 22:00-6:00. E pentru prima dată când apreciez o decizie a CNA-ului, care sper că nu se va opri aici. Această restricţie ar putea fi primul pas înspre însănătoşirea televiziunii din România. Dar totul depinde de continuarea "tratamentului"!

Măscăriciul anilor '90 revine pe sticlă

2009-01-09T21:14:00.017+02:00

Cine îşi mai aminteşte de Viorel Gaiţă? Primul farseur al României postdecembriste... Ei bine, dacă l-aţi şters de tot din "hard", se pare că aveţi de-a face cu un "virus". De ce? Prentru că predecesorul lui Buzdugan se întoarce! Cum circul nu se mai ţine de mult în corturi ci pe micul ecran, cel mai experimentat clovn al patriei nu putea lipsi prea mult din cadru. În aceşti ani de glorie deplină a grotescului televizat, era absurd să absenteze celebrul inventator al accidentului de pe "artera pulmonară". Ori a sesizării OPC-ului asupra "sucurilor gastrice". Asta în timp ce sărmanul telespectator îşi calcă în picioare telecomanda care, la rându-i, îi mulţumeşte stăpânului pentru "sinuciderea asistată".

Dar ce s-a întâmplat cu Gaiţă la sfârşitul anilor '90? Şi-a luat "zborul" de pe Otopeni şi s-a oprit tocmai în Canada. Acolo, fostul realizator al Lumii lu' Gaiţă şi-a dorit să facă istorie în televiziune. Dar cum Canada nu e România, Vio al nostru a ajuns... vânzător de telefoane mobile. Aşa că bufonul a făcut cale întoarsă, după doar opt ani de "celebritate" în diaspora. Televiziunea care l-a aşteptat pe aeroport pe "fiul rătăcitor" a fost Prima TV. Iar prima emisiune a "izvorului de comedie" din acest mileniu va debuta pe 16 ianuarie şi se va intitula, original, România lu' Gaiţă. O Românie europeană, intrată în plin proces de reciclare a mizeriei deceniului trecut.

Later edit: Am aflat că nu aceasta va fi prima emisiune a lui Gaiţă după întoarcerea din Canada. În vară a mai avut o încercare, pe Antena 1, cu Miştok Show. O emisuine care a avut cu siguranţă un succes enorm, din moment ce şi eu aflu de ea la aproape jumătate de an de la ultima ediţie. Oricum, fie-mi scuzate lacunele în documentare.

Despre gripă şi desene dublate

2009-01-05T22:41:00.009+02:00

Zilele trecute m-a "încuiat" în casă o gripă din categoria "hardcore". Aşa că, în lipsa altor activităţi mai folositoare, mi-am alinat suferinţa privind la mai toate desenele animate din frageda-mi pruncie. Iar cum actualele Cartoon Network ori Fox Kids (devenit de câţiva ani Jetix) nu difuzează decât niponisme robotizate, internetul mi-a întins un întreg set de mâini de ajutor.

Am început, cronologic, cu cele clasice. M-am delectat, după nici nu mai ştiu câţi ani, cu The Flinstones în engleză. Cum nu am în dotare un televizor cu dublă bandă de sunet, e lesne de înţeles că îmi sângerează urechile când îl aud pe Fred urlând în româneşte la Barney. Am continuat cu Top Cat. "Mâţa polistă", cum îi ziceam în copilărie, fiindcă pălăria şi haina îi erau violete, fără ca Zambon să-l sesizeze pe officer Dibble de acest lucru. Am mai înaintat în timp, înspre anul 2000, şi i-am revăzut pe 2 Stupid Dogs, Dexter şi Ed, Edd n Eddy. Încă un "butter toast!" şi părăsesc ultima epocă de glorie a Cartoon Network-ului. Aveam să retrăiesc Fox Kids-ul începutului de mileniu. Viaţa cu Louie, Piratul Jack şi Pisoiul Eek. Seriale care sunt, după umila mea părere, cele mai bine dublate în limba noastră maternă. Ca să fiu sincer, am găsit şi variantele originale ale desenelor mai sus amintite şi nu sunau deloc bine. Poate e vorba de obişnuinţă, poate doar de inspiraţia actorilor. Oricum, dublajele celor de la Fox Kids sunt cu o duzină de clase peste cele ale Cartoon-ului. Şi în ce priveşte potrivirea vocilor cu personajul, dar şi din perspetiva adaptării poantelor la posibilităţile limbii române. Evident, unele seriale sunt pur şi simplu intraductibile. Cu tot efortul celor de la Zone Studio Oradea, Cow&Chicken ori I Am Weasel nu au cum să sune decent în limba lui Eminescu.

Dar unde vroiam să ajung? În primul rând la schimbarea de mentalitate a copiilor. Nu ştiu câţi dintre ţâncii de astăzi ar mai putea găsi în desenele animate o sursă de amuzament, când toţi sunt captaţi de violenţa şi puterile SF etalate de diverşi eroi japonezi, cu înfăţişări mai mult sau mai puţin emo. A trecut vremea familiilor într-o ureche. Pare-se că au expirat şi eroii din regnul animal. Astăzi suntem în plină eră a super-mega-giga-eroilor, care salvează urbea de atacul maimuţei cu tentacule sau a girafei înaripate. În al doilea rând, dublarea tuturor desenelor în limba română nu poate duce decât la imbecilizarea micuţilor. De ce? Mulţi dintre cei care acum valsează pe holurile facultăţilor n-au desluşit tainele englezei de la vreun profesor de cartier, ci de la Fred, Top Cat, George Jetson ori Yogi Bear. Iar efectele se văd, dacă ne uităm peste gard, la vecini. Ungurii au, de peste trei decenii, toate programele de import dublate, de la filme la desene animate. Dacă le faceţi o vizită şi îi întrebaţi ceva în engleză, nu mică să vă fie mirarea decă veţi imporviza un limbaj al surdo-muţilor pentru a vă comanda o cafă. De cealaltă parte a "gardului" îi găsim pe sârbi. Un popor care, în ciuda puternicelor accente naţionaliste, nu are nici în ziua de azi vreun program subtitrat. Drept dovadă, la Belgrad poţi vorbi liniştit în engleză cu barmanul, cu brutarul, cu taximetristul şi cu jandarmul. Şi apoi, ar mai fi vorba de farmecul personal al anumitor actori. Vă imaginaţi cum ar suna Marlon Brando sau Robert De Niro bombănind în româneşte?

În orice caz, cred că a fost cel mai util tratament pentru gripă pe care l-am utilizat vreodată. Ce Penicilină? Ce vitamina C? Long live the cartoons! Of course, the classic ones.

Două mii nouă

2008-12-31T18:08:00.011+02:00

N-a mai rămas mult! Câteva ore plus o secundă bonus şi am scăpat şi de 2008. Ultimul an bisect al acestui deceniu pare plictisitor dacă-l privim din "elicopter", dar foarte tumultuos la "firul ierbii". Trei evenimente mari şi late a găzduit suprafaţa pământului în aceste 366 de zile: Olimpiada de la Beijing, explozia oficială a crizei economice şi prima mutare la Casa Albă a unui... negru. În rest, obişnuitele garnituri de inundaţii, uragane, războaie în Orientul Mijlociu şi stomacuri goale în inima Africii. La noi, în EUROmânia, e un permanent du-te, vino. Palatul Victoriei a fost în sfârşit părăsit de comedia umană, zisă şi "Cabinetul Tăriceanu". Nici n-am avut timp să spunem "Ura!", că fostul FSN s-a şi reunit ca prin minune, după 16 ani, şi a preluat frâiele ţării. Dar cine sunt fericiţii beneficiari ai "Marii (Re)uniri"? Păi unul ar fi Băsescu, evident, care prin această mutare şi-a abolit opoziţa. Iar al doilea? Tovarăşul Ilici Iliescu, care, acum la bătrâneţe, şi-a văzut visul cu ochii: reînfiinţarea Frontului său drag, care va întoarce "căruţa", ca la 23 august, dinspre Bruxelles înspre Moscova. Tot în 2008, naţionala de fotbal a României a participat la un campionat european, pentru prima dată din 2000 încoace. Şi, se pare, pentru ultima dată până la "Sfântu' Aşteaptă". Şi că tot vorbirăm de sport, 2008 a fost cel mai prost an olimpic al României de la Helsinki'52 încoace. Iar infrastructura precară şi apariţia tot mai rarissimă a valorilor ne linişteşte sumbru: se poate şi mai rău! La Timişoara, toate bune şi frumoase. Gigi Ciuhandu şi-a făcut abonament pe viaţă la fotoliul de primar, ţiganii din casele naţionalizate ameninţă prefecţii, parcările lipsesc, spaţiile verzi sunt insuficiente şi neîngrijite, restaurarea clădirilor istorice stă să înceapă de vreun "cincinal" încoace, iar craterele de pe şosele scapă de faliment service-urile auto. Bine că avem unde să ne tocăm lichidităţile, mai ales că vom fi "binecuvântaţi" cu patru malluri de dimensiuni "pentagonice".

Ce mai vrem de la 2009, după un asemenea festival de "împliniri"? Că preşedintele ne e asigurat, miniştrii lui Boc au urcat la volan, iar criza financiară asigură poleiul de pe miile de kilometri de autostrăzi pe care le avem de la Tisa pân' la mare. Taxele, normele europene aplicate după ureche şi ordonanţele de urgenţă vor creşte în absurd şi se vor înmulţi precum Bugs Bunny. În Universităţi va persista tradiţionalul damf al dezorganizării şi a "we-don't-give-a-fuck-ului". Bursele studenţilor vor fi blocate în trezorerie, demnitarii se vor plimba prin Bruxelles şi Praga cu firobuzul, iar profesorii vor confecţiona pancarte din catedre şi se vor muta, din nou, în stradă. Angajaţii vor ieşi în şir indian pe poarta multinaţionalelor, iar preţul apartamentelor va scade sub nivelul mării. Timişul se va alege, cel mai probabil, cu un nou prefect, iar Gigi Ciuhandu îşi va trece în declaraţia de avere şi fotoliul de primar. Că doar îl încălzeşte de vreo 480 de ani! Gropile din şosele se vor adânci, Poli va termina în "plină glorie" pe locul 5, Iancu nu va pleca, România nu se va califica la mondiale, Steaua nu va fi lăsată să retrogradeze, Becali nu va înfunda puşcăria, Dinamo va câştiga încă un campionat în stilu-i arhicunoscut iar Mircea Sandu îşi va intensifica programul de grătare cu monsieur Platini.

Ce-mi doresc eu? În primul rând bursa pe ultimele trei luni, că dup-aia om trăi şi om vedea.

LA MULŢI ANI, TOVARĂŞI! Să ne prindă la fel de "optimişti" şi ultima zi din 2009.

Umor englezesc?

2008-12-30T18:12:00.023+02:00

Până unde poate merge atât de pitorescul english humour? Ne răspunde cunoscuta companie aeriană British Airways, care ne şi demonstrează, în acelaşi timp, că regulile absurde nu sunt o invenţie românească. Iată, deci, câteva fragmente din anunţurile făcute în timpul unui zbor al compeniei mai sus menţionate:

Pasagerii care vor fi prinşi fumând în toalete în timpul zborului vor fi rugaţi să coboare imediat din avion.

Dacă nu vreţi să ajungeţi la terminalul de sosire înaintea avionului, vă rugăm să rămâneţi aşezaţi, cu centurile de siguranţă cuplate.

Cine rămâne ultimul în avion, rămâne cu noi să facă curăţenie de Crăciun.
Sursa: Jurnalismonline.ro

Care criză, dom'le?

2008-12-30T15:55:00.008+02:00

De câteva luni, prin toate canalele mass-media "curge" ameninţarea balaurului cu şapte capete, cunoscut drept criză economică mondială. Multinaţionalele au început deja disponibilizările în masă, piaţa imobiliară e cu un picior în "groapă" iar promisiunile FSN-ului din campania electorală de mărire a salariilor şi a pensiilor rămân la stadiul de "basme populiste". În ciuda acestor cataclisme economice care, pare-se, vor afecta integritatea buzunarelor de pretutindeni, Timişoara pare a face parte dintr-un cu totul alt film.

Zilele acestea, aproape toate cotidienele timişorene titrează cu litere de-o şchioapă că pe malurile Begăi vor mai răsări încă trei mall-uri până în 2010. Primul dintre ele, Plaza Center, va fi construit pe locul fostei fabrici Modern, din zona cu acelaşi nume şi este un proiect al unui concern israelian, care îşi va extinde afacerea şi în alte şapte mari oraşe ale ţării. Cel de-al doilea va fi ridicat în Complexul Studenţesc. În locul vechiului abator (un veritabil edificiu istoric şi arhitectural) se va înălţa Civis Center. Proprietar? Nimeni altul decât primul miliardar în dolari al României, Ion Ţiriac. Pentru cel de-al treilea locaţia este oarecum incertă. Unele surse îl dau ca şi făcut în zona Gării Mari, în locul fabricii Electromotor. Altele, îl văd înălţat pe Circumvalaţiunii, vis-a-vis de Billa. Singura certitudine este legată de proprietar: Bega Group aka. fraţii Cristescu. Mai mult decât atât, din octombrie 2009 vom avea de două ori mai mult Iulius Mall. Încurajator, nu?

Şi totuşi, se naşte următoarea întrebare: are nevoie un oraş de nici 450.000 de locuitori de patru mari centre comerciale? Se pare că da, în urma studiilor realizate de companiile care vor construi noile spaţii de tocat banii prostimii. Nu se specifică însă care sunt categoriile de populaţie care au compus eşantioanele acestor sondaje. Ca o opinie personală, nu văd nici necesitatea Iulius Mall-ului, în dimensiunea lui actuală. Dar mai dublat şi cu alţi trei concurenţi în coaste! Dar asta e doar părerea mea! Ar fi într-adevăr îmbucurător ca Timişoara să aibă o asemenea putere de cumpărare. Dar mă tem că aceste patru mall-uri nu vor fi decât spaţii de defilare a italienilor cu cheia de la bolid la vedere. Iar cum de pipiţe, piţipoance şi piţiflendere nu ducem lipsă, succesul acestor centre va fi, cel puţin aparent, garantat!

Puzzle

2008-12-28T15:27:00.007+02:00

Se dau următoarele piese:

o listă finală cu 23 de bursieri din anul II, Jurnalism, afişată la sfârşitul lui noiembrie
o informaţie pe saitul OSUT, conform căreia Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării are un surplus financiar de peste 500.000 de euro
o cerere a OSUT-ului de mărire a burselor
un răspuns neoficial evaziv al decanului facultăţii, Gheorghe Clitan, care a spus că dacă studenţii cer mărirea burselor, şi ei (profesorii universitari) vor cere mărirea salariilor
un post scriptum al aceluiaşi decan, care ne atrage atenţia că dacă nu ne vedem de treabă, nu vom primi nici bursele astea, nemajorate (sursă neoficială)
un chef de Crăciun, cu clisă şi tărie, organizat în Orange în ultima săptămână de studiu, la care au participat, printre alţii, Gh. Clitan şi rectorul UVT, Ioan Talpoş (s.n.)
conturi pline pentru studenţii cu card la BRD, care şi-au putut cheltui bursele de vineri, 19 decembrie
19 decembrie - tot corpul de funcţionari UVT intră în vacanţă până pe 5 ianuarie 2009
conturi goale pentru cei cu card la ING ori BT
suspiciuni legate de activitatea înceată a băncilor mai sus menţionate
23 decembrie - beneficiarilor cardului Student de la ING le-a fost virată suma de 30 de lei, din partea băncii, conform promoţiei valabile la data la care şi-au deschis contul => banca lucrează!
28 decembrie - conturi goale pentru toţi bursierii de la Jurnalism. Cei de la BRD şi-au cheltuit în voie bursele înainte de Crăciun (băftoşilor!), cei de la ING şi BT încă n-au simţit mângâierea suavă a unei burse în anul II

Aranjaţi piesele după preferinţe şi priviţi imaginea rezultată. Ce vedeţi?

[Interzis copiilor sub 3 ani!]

Când te ia valul...

2008-12-27T21:07:00.010+02:00

Ar mai fi posibilă o nouă dictatură în Germania anului 2008? Ar putea prinde o simpatie în masă pentru un aşa-zis Führer după mai bine de 60 de ani? Se poate spune că nemţii au învăţat din greşelile trecutului? Sunt întrebări la care încearcă să răspundă regizorul Dennis Gansel prin cel mai recent film al său, Die Welle (Valul).
Reiner Wenger, profesor de istorie la un liceu de elită din Germania, este desemnat să predea un curs opţional despre autocraţie. Luat pe nepregătite şi izbindu-se de apatia şi lipsa de interes a învăţăceilor, Wenger le propune un experiment inedit: simularea unei dictaturi. Astfel ia naştere gruparea radicală "Die Welle". În rolul unicului conducător este ales Herr Wenger, în unanimitate, ca în orice dictatură care se respectă. Însă, ceea ce se voia a fi un simplu proiect s-a transformat rapid într-o problemă a întregii comunităţi. Organizaţia a început să se îndepărteze din ce în ce mai mult de incinta liceului, adepţii vorbind chiar de extinderea mişcării pe întreg teritoriul Germaniei. Iar de aici până la moartea a doi dintre membri nu a fost decât un pas.

Fără să fac abuz de complimente, pot să spun, cu toată sinceritatea, că e cel mai bun film despre regimuri dictatoriale pe care l-am văzut. Un film care a devenit rapid studiu de caz în câteva licee din Germania. O abordare inspirată a lui Gansel care demonstrează, dacă mai era nevoie, că şi astăzi, în plin secol XXI, extremismul rămâne cel mai la îndemână mod prin care te poţi impune, manipula şi controla. Şi, fără îndoială cel mai păgubos.

P.S.: Deocamdată filmul poate fi urmărit cum se cuvine doar de cunoscătorii de limbă germană. De ce? Momentan nu există subtitrare nici măcar în engleză. Am găsit doar una în cehă, dar nu cred că vă ajută prea mult. Numai dacă urmăriţi filmul împreună cu Dusan Uhrin, că şi aşa e liber de contract!

FRUNCEA (răspuns pt. Daimon)

2008-12-26T17:35:00.005+02:00

Daimon, am citit postul tău despre dispariţia Fruncii şi am vrut să-ţi dau un comentariu. Din nu ştiu ce motive, nu reuşesc. Oricum... îţi răspund aici.

Fruncea a fost unul dintre cele două ziare ale lui Georgică Cornu (mai avea şi Cronica de Sud-Vest). Varianta lui Cornu e că ziariştii de la Fruncea lansau o serie de atacuri la persoană către diverşi indivizi din administraţia locală. Cei vizaţi ar fi simţit că săgeţile vin dinspre patron, aşa că afaceristul a fost nevoit, pentru liniştea lui, să închidă ziarul. Oricum, Cornu a rămas în mass-media locală cu TVT'89.

Varianta neoficială vine din partea unui profesor de-al meu, care a făcut parte din redacţia Fruncii. El spune că G. Cornu nu a închis Fruncea pentru liniştea lui, ci din cauza crizei financiare. Dânsul şi-a deschis majoritatea afacerilor prin credite şi, în momentul de faţă nu prea dispune de lichidităţi. În consecinţă a închis Cronica şi Fruncea, a retras finanţarea de la Poli Izometal şi de la CFR.

În orice caz, şi eu regret dispariţia acestui ziar. A fost primul cotidian din Timişoara care se apropia de presa serioasă şi din punct de vedere grafic. Cât despre conţinut, cred că dacă ar fi beneficiat de o promovare mai bună ar fi dominat fără drept de apel piaţa presei timişorene. Cel puţin în stadiul în care se află în momentul de faţă.

Sper că te-am lămurit cât de cât.

HUO, măi dragă!

2008-12-22T14:44:00.004+02:00

Unde sunt "oamenii de bine"? Unde sunt minerii? Tovarăşu' Ion "Ilici" Iliescu a fost primit cu ostilitate la manifestările de comemorare a Revoluţiei de la Bucureşti. Şi asta de două ori al rând! "Nişte dezaxaţi!", i-a descris rusofonul, autoproclamat "sufletul evenimentelor din decembrie"şi "tătucul statului de drept".

Nu consider deplasat faptul că Neluţu a fost bombardat cu monede, huiduieli şi înjurături! Ceea ce nu înţeleg e ce caută acest individ la astfel de manifestaţii. Mai lipseau nişte trimişi de la Moscova, care să expună în Piaţa Universităţii racla lui Lenin. Oricum, e clar că Iliescu n-a învăţat nimic nici după 19 ani. Ca şi Ceauşescu în ultimele lui zile, se îmbată cu iluzia că poporul îl iubeşte necondiţionat. Aşadar, zâmbetul "perestroikofilului" va contnua să iasă în continuare şi din cel mai larg cadru. Ăhm... măi dragă!

"LI-BER-TA-TE!"

2008-12-17T22:26:00.009+02:00

Aşa s-a strigat pe 17 decembrie 1989 pe străzile din Timişoarea. Aşa s-a strigat şi astăzi, după fix 19 ani. Un gest lăudabil al celor 500 de persoane ce au mărşăluit de la Catedrala Mitropolitană până la Cimitirul Eroilor, în memoria primilor morţi ai Revoluţiei de la Timişoara. O constatare tristă e că n-am fost decât 500...

Mi-e greu să diger faptul că din aproape 400.000 de locuitori, doar 500 îşi mai amintesc de ceea ce s-a întâmplat în decembrie '89. Doar 500 conştientizează importanţa acelor zile. Şi, mai mult decât atât, inclusiv printre cei 500 s-au aflat destui inşi care au făcut acest gest din bravură ori din spirit de turmă. Mai apoi, nu pot să înţeleg prezenţa Noii Drepte la această manifestaţie, dar asta e altă poveste. Cert e că, pe întreg traseul marşului, am văzut numeroşi tineri care veneau din contrasens şi rânjeau maliţios, fără să li se citească în privirile tâmpe strop de empatie şi de înţelegere a motivului de adunare a puhoiului. Nu vreau să mă leg de plaiurile "praziliene" din care provin unii dintre ei sau de hazardul care i-a făcut să deschidă pentru prima oară ochii aici, pe mal de Bega. Ţin doar să le precizez că dacă decembrie '89 ar fi fost o simplă lună în calendar, probabil că astăzi nu s-ar mai fi bucurat de această ignoranţă şi neruşinare pe care o valorizează cu încăpăţânare şi mândrie bolnavă.

Despre cei care şi-au dat viaţa pentru libertate începând cu data de 17, n-au rămas multe de spus. În 19 ani s-au scris şi s-au vorbit multe despre ei. În orice caz, merită făcută o sumbră constatare, ce pare să devină laitmotivul fiecărei comemorări a Revoluţiei: părinţii, fraţii ori prietenii noştri au murit pentru nişte idealuri măreţe care au murit, la rândul lor, la doar câţiva ani după decembrie '89. Proclamaţia de la Timişoara, emisă în martie '90, a fost luată de "şăfii" noştri bucureşteni drept act de separatism, şi nu ca un document cu valoare de constituţie democratică. Acest important document a fost lăsat în grija moliilor de cei ce zic că ne poartă grija de acolo, din buricul capitalei. Punctul 8, probabil cel mai important al Proclamaţiei, nu mai poate fi aplicat. Nici măcar sub forma unei legi a lustraţiei. O lege ce de câţiva ani zace prin cotloanele Parlamentului, iar aleşii noştri o folosesc drept pernă.

"Istoria se scrie, rămâne aducerea-aminte,
Sângele lor urlă din morminte!"
(I.P.R. - Rezistenţa continuă)

Schimbare tactică?

2008-12-15T14:25:00.003+02:00

Ceasul al 12-lea. Nou-înfinţata echipă a FSN-ului domină autoritar opoziţia! Care opoziţie îşi marchează autogol după autogol. Antrenorul Traian "Piţi" Băsescu scoate vârful de atac şi introduce un portar! Încă unul. De fapt, titularul postului. Deşi opoziţia nu trece de minute bune jumătatea terenului, poarta feseneului e întărită de "longilinul" Emil Boc. "Atacantul" Stolojan pleacă direct la vestiare, fără să facă nico declaraţie, fără să salute publicul.

Dacă ieri cântam împreună prohodul opoziţiei, astăzi putem striga în voie "Habemus dicatator!" Prima dictatură din UE are de astăzi şi un "brav conducător". Traian Băsescu şi-a instalat la Palatul Victoria propriul reportofon. Unul care repetă, în ritmul lui Ilie Dobre, fiecare hăhăit cu iz de proclamaţie al "tovarăşului suprem".

La final, să cântăm cu toţii-n cor: "Băsescu reales, la al n'şpelea congres!" (Aplauze!)

Adevărat a-nviat!

2008-12-14T23:32:00.001+02:00

Cine? FSN-ul, evident! Monstruosul Front neocomunist din primii ani de după Revoluţie s-a reunit. PSD şi PD(L) s-au împăcat în mod oficial, deşi se pare că nu s-au certat niciodată. Divorţul din 1992 n-a fost regizat decât pentru îndulcirea revederii de peste ani. În această după amiază am văzut cu toţii un nou episod din serialul de comedie "Politica românească". Un serial în care conflictele sunt create doar pentru a-i prelungi viaţa. Ca în orice sitcom care se respectă!

În orice caz, de astăzi România a rămas oficial fără opoziţie. Aşadar, suntem martorii privilegiaţi ai primei dictaturi din cadrul Uniunii Europene.

Sictir, tovarăşi!

Wild Wild... Vest

2008-10-08T16:26:00.006+03:00

Un coleg de-al meu spunea odată că "UVT-ul e o Românie în miniatură". Şi avea perfectă dreptate. Ca în mai toate instituţiile statului, nimic nu merge. Iar dacă - prin absurd - merge ceva, o face de-a-ndoaselea. În cel mai bun caz, instituţiile respective revin la normalitate (după "j"-de ani) într-un singur aspect, fără a uita să le distrugă complet pe toate celelalte.

Astăzi, după un seminar, am coborât cu alţi cinci colegi la bodega de la subsol. Evident, fiind şase şi aşteptând şi un al şaptelea coleg, am unit două mese. După câteva minute în tihnă, a apărut femeia de serviciu (sau ce-o fi - cea care goleşte scrumierele, şterge mesele, trage scaunele). Aceasta s-a oprit brusc în dreptul nostru şi a început să bombăne isterizată că nu avem voie să unim mesele. Argumentele noastre: suntem mulţi, fiecare am făcut consumaţie, nu scrie nicăieri în regulament aşa ceva, le punem oricum la loc înainte să plecăm. Argumentele ei: "eu nu stau 8 ore aici ca să trag de mese", "dacă nu mă credeţi, îl chem pe şefu'", "staţi patru la o masă", "în niciun local nu vă este permis să uniţi mesele" şi fastuosul final: "şi eu am copii de vârsta voastră, dar nu cred că unesc mesele!". Mai e nevoie de alte comentarii?
Cine a fost şi anul trecut în UVT şi a trecut măcar o singură dată prin birtul respectiv, nu se poate să n-o fi observat pe celebra "babă atomică". Predecesoarea celei de azi. Astăzi, pensionată. Cea care, fără să te avertizeze, îţi lua de pe masă pachete de ţigări neterminate, ceşti de cafea pe jumătate pline sau chiar sucuri încă neîncepute. Cea care ne-a urat să ne băgăm revista Xpune "în cur" şi să n-o mai distribuim acolo, că oricum n-o citeşte nimeni. Cea despre a cărei plecare n-am avut decât cuvinte de laudă. Dar iată că a apărut aceeaşi Mărie (cu vreo 10 ani mai tânără), cu altă pălărie. Mă întreb oare pe ce criterii sunt angajate aceste doamne (uff... pretenţios cuvânt!)? E oare o condiţie necesară nesimţirea crasă? Probabil faptul că birtul acela deţine monopolul în UVT îi permite personalului să se poarte într-un asemenea hal cu clientela. Deşi, despre vânzătoare, numai de bine...

Tot în această dimineaţă, în faţa aceleiaşi cafele, din aceeaşi "bombă", am primit confirmarea unei noi hotărâri "marca UVT". Structura cursurilor se va modifica. Mai precis, se va preda non-stop o oră şi jumătate, iar apoi 10 minute de pauză. Astfel, ora va începe - să zicem - la 8 a.m., se va încheia la 9:30, iar următoarea oră va începe la 9:40. Divin, nu-i aşa? Astfel, orarele noastre - şi aşa destul de "bine gândite" - vor căpăta o claritate cristalină. Vom avea ore de la şi 10, şi 40... şi 17 etc. Confuzia nu va lovi doar studenţii, ci şi marea majoritate a profesorilor (inclusiv cei de la mate-info). Motivul acestei decizii? Lipsa de săli. De-abia acum să-şi fi dat seama onorabila conducere a UVT-ului că "foamea de bani" cauzează astfel de probleme? Creşterea numărului de studenţi pe metru pătrat, fără niciun fel de criteriu de selecţie, duce automat la scăderea calităţii învăţământului şi a spaţiului. Pe mine, unul, nu mă deranjează că am vreo două seminarii pe la liceul "Moisil", atâta timp cât e o oră fixă la care trebuie să ajung acolo. Şi, până la urmă, pe banii din taxe (care, apropo, s-au mărit din acest an cu 25%), se putea construi încă un corp la UVT! În schimb, fostul rector, Ioan Mihai, a primit "cadou" de la o firmă de construcţii o vilă de 3 milioane de euro. Ce-ar fi să facem câteva seminarii şi acolo? Că doar camere o avea destule!

Şi totuşi... dă-i încolo de "moguli". Noi să fim sănătoşi. Ne vedem mâine la facultă. La şi 17...

Београд

2008-10-04T20:13:00.014+03:00

Pot declara cu mâna pe inimă că am petrecut două zile superbe la Beograd. Nu m-am gândit niciodată serios la oportunitatea vizitării acestui oraş. Pretextul a venit ca un gong: dubla din Cupa UEFA Poli - Partizan. N-am realizat nicodată cât de aproape poate fi Beogradul de Timişoara (160 km). Nu mă aşteptam la o asemenea atmosferă occidentală într-o capitală est-europeană, distrusă de comunism şi războaie. Nu mă aşteptam ca sârbii să fie atât de primitori, atât de amabili, atât de "săritori" la nevoie. Dar, bineînţeles, farmecul unui loc se naşte atunci când îţi depăşeşte orice aşteptare.

Am decis să nu plecăm la Beograd în ziua meciului, împreună cu galeria. Ne doream să mai vedem şi altceva decât stadionul "JNA" din cartierul Novi Beograd. Şi n-am regretat deloc decalarea plecării. Ne-am suit în maşină miercuri dimineaţă şi am ajuns în capitala Serbiei undeva pe la ora 15. Încercam să găsim un loc de cazare ieftin, dar ne-am lecuit destul de repede de asemenea vise. De pensiuni părea să nu fi auzit nimeni, iar hotelurile la care eram trimişi (Park, Moskva, Beograd) aveau nişte tarife ameţitoare. Am hotărât să dormim în maşină, în plin centrul oraşului. Spaţiu incomod pentru spate, dar foarte benefic pentru buzunar.

Cu banii de cazare neatinşi, am început să bântuim după "Menjačnića" (casă de schimb valutar). Am fost învăţaţi de câţiva sârbi amabili să întrebăm de comision: "Nema provizije?"Chiar la prima încercare am găsit o casă de schimb care nu lua "provizije" şi am luat în primire dinarii. În ziua respectivă, pentru un euro am primit 76 de dinari. Dacă tot am rezolvat şi "cazarea" şi schimbarea, am hotărât că e timpul să înceapă vizitarea. Am parcat maşina sub un pod din zona gării şi am plecat în căutarea celebrelor standuri de plješkavića. O "plješka" de 150 de grame varia între 100 şi 150 de dinari. Destul de mult, dacă ne gândim la "pleşca" din Roy. Dar îşi merită toţi banii. În primul rând carnea, care nu e un mic mai mare, ca la noi. Apoi chiflele şi sosurile picante tradiţionale îţi schimbau total viziunea asupra pleşkaviţei. Pe lângă cea din Beograd, "pleşka" din Roy capătă gust de apă de ploaie. După o masă copioasă şi-o ţigară canceroasă, am început vizitarea propriu zisă. Ne-am învârtit prin zona centrală şi ne minunam de frumuseţea clădirilor vechi, de imaginea sumbră a celor bombardate şi de prezenţa numeroasă a construcţiilor din sticlă.

Ne-am oprit la o terasă care ni se părea "OK". Eram nerăbdător să urmez sfaturile tuturor celor mai "umblaţi" ca mine pe teritoriu sârbesc. Aşadar, plin de entuziasm am comandat un "Jelen Pivo" - Berea Cerbului - un fel de Ciucaş dar cu mult mai mult renume în ţara vecină. Şi pe bună dreptate. Gustul nu seamănă cu nimic din ce-am băut în România. Nici cu berile româneşti, nici cu cele gen Beck's, Heineken, Stella. A fost bună, mă întrebaţi? Vă răspund cele încă două "Jelen" ce i-au urmat numaidecât celei de testare. După trei Jelen, vizitarea avea să continue.

Am ajuns la ceea ce belgrădenii numesc "centru". Strada Knez Mihailova. O stradă pietonală, asemănătoare străzii Alba Iulia din Timişoara, dar mult mai lungă. Am rămas cu toţii surprinşi de numărul mare de librării şi anticariate. Pe lângă ele, alte câteva standuri de cărţi, cu preţuri începând de la 50 de dinari. Am ajuns la capătul străzii, dar nu şi la capătul plimbării din acea seară. Peste drum de noi, se înălţa măreaţa Kalemegdan. Vechea fortăreaţă a Beogradului. Nu ne-am apropiat de ruine. Era prea întuneric şi bănuiam că era oricum închisă. Dar am zăbovit minute bune în parcul din jurul cetăţii, de unde am savurat priveliştea unui Beograd luminat, tăiat în jumătate de Dunăre.

A doua zi s-a axat în principal pe cumpăratul de suveniruri şi pe meciul de pe "JNA" ce avea să înceapă la ora locală 19:00. M-am ales, astfel, cu un tricou cu Zvezda (precizare: deşi ţin cu Zvezda, respect Partizan, mai ales după ceea ce am trăit pe "JNA"), un magnet de frigider ce înfăţişează Kalemegdanul şi un drapel al Serbiei.

Cu câteva ore înainte de meci, ne-am postat la o terasă din zona centrală. Acolo am intrat în vorbă cu un suporter al lui Partizan. Foarte amabil, mi-a spus că se teme de o eventuală relaxare a favoriţilor săi după rezultatul din tur. M-a bombardat cu nenumărate întrebări despre Timişoara şi România în general. Am fost nevoit să-i tai elanul tipic oricărui occidental, când vine vorba de porcăria numită "Dracula". Am fost surprins să aflu că ştie foarte multe despre Timişoara. Ştia că aici a pornit revoluţia în '89, ştia despre problemele lui Poli, ştia despre Piaţa Unirii, "Mica Vienă" sau Parcul Rozelor. A fost foarte bucuros să ne explice cum ajungem la stadion şi chiar s-a oferit să ne plătească consumaţia. (Acest exemplu se vrea a fi o palmă peste faţa celor care s-au temut să vină la Beograd. Ceea ce vedeţi voi prin documentare despre Grobari sunt, în mare parte, exagerări. Aţi pierdut o deplasare superbă, fără grad de comparaţie când vine vorba de un meci în România. Fie el şi în Bucureşti sau la Arad!)

În toată această stare de zâmbet perpetuu provocat de ceea ce am găsit în Beograd, rezultatul meciului nu m-a afectat aproape deloc. Mai ales că Poli a fost chiar peste Partizan în marea majoritate a meciului. Un mare minus îl capătă forţele de ordine, prezente într-un număr exagerat de mare în afara stadionului. Nu înţeleg la ce era nevoie de 300 de jandarmi la 700 de timişoreni. Nu înţeleg de ce era nevoie, totuşi, de jandarmi, în condiţiile în care întâlnirile dintre polişti şi grobari nu constau în pumni şi injurii, ci în aplauze şi încurajări reciproce.

Cu toate acestea, ne vine greu să părăsim Beogradul. Îmi promit să revin în acest oraş superb pentru a vedea pe viu un Crvena Zvezda - Partizan, pe Marakana. Din păcate, nu voi putea asista la cel care se va disputa chiar mâine.

Do viđenja, Beograd. Ne vom revedea cât de curând!

Tupeu ţigănesc

2008-09-29T14:45:00.008+03:00

E deja de notorietate faptul că ţiganii au pus stăpânire pe zona centrală a oraşului. Stratagema lor e foarte simplă. Achiziţionează un apartament într-o clădire istorică (cele care au curţi interioare sunt cele mai "vânate") şi apoi încearcă prin tot felul de subterfugii să-şi determine vecinii să plece pentru a lăsa loc... altor ţigani. Se începe cu o ofertă de cumpărare a unui apartament, evident mult sub preţul pieţei. Dacă locatarii refuză, se trece la ameninţări, scandaluri şi alte elemente de tortură asupra "rumânilor". Mai devreme sau mai târziu, toţi vechii locatari sunt forţaţi să-şi vândă locuinţele pe sume derizorii şi să plece unde văd cu ochii.

Ce fac autorităţile în acest caz? Evident, ridică din umeri. Responsabilitatea este pasată de la o instituţie la alta ca o minge de volei. Primăria, prin vocea re-re-realesului Ciuhandu şi a arhaicului secretar Cojocari, nu se bagă. Consiliul Judeţean declară că n-are ce să facă în acest sens, deoarece ţine de Primărie. Iată că acest caz a "ricoşat", nefericit aş zice eu, la Prefectură. Personal, n-am o părere foarte bună despre prefectul Drăgănescu, dar n-am cum să nu salut faptul că e prima persoană cu putere de decizie la nivel local care arată cu degetul înspre mafia ţigănească din Timişoara. S-a deplasat în două rânduri la locurile cu probleme şi a fost tratat ca orice "rumân" de rând: cu ameninţări, cu ţipete, cu scandal. Nu ştiu exact ce ar putea rezolva dl. Drăgănescu în acest caz. Ar putea, măcar, forţa procuratura să se autosesizeze. Să se studieze atent contractele de vânzare-cumpărare a apartamentelor din respectivele imobile (dacă or exista). Iar mai apoi, fiscul să ceară declaraţiile de avere ale ţiganilor cu aere de brokeri imobiliari.

Iată însă că ţiganii nu se lasă mai prejos. Astăzi, prefectul Drăgănescu a primit o scrisoare de ameninţare (dreapta) semnată de "Clanul rromilor bogaţi". I se cere "oprirea terorii rasiste". Nu ştiu cine e rasist în acest caz. Prefectul - care pur şi simplu a sesizat un abuz - sau ţiganii - care au afişat pe una din clădirile din zona centrală inscripţia "Aici locuieşte familie de ţigani"?

Când se va termina oare această telenovelă de mult mai mult prost gust decât "Inimă de ţigan". Când va fi redat centrul istoric timişorenilor? Când vom scăpa de oribilităţile de lângă Parcul Rozelor? Când vom scăpa de kitsch-urile din zona UMT? Când vom putea locui în Timişoara fără ameninţări cu "kilări străini", fără scandaluri, fără abuzuri? Sau vom continua să înghiţim această minoritate atât de mângâiată de toate ONG-urile anti-rasism până ne transformăm în Craiova 2?

Începe facultatea, continuă vacanţa

2008-09-28T19:18:00.001+03:00

Miercuri e 1 octombrie! Un student asociază imediat această dată cu începerea anului universitar. Pentru conducerea Universităţii de Vest e ziua în care se întinde a dezmorţire şi se înghesuie în Aula Magna pentru a-şi întâmpina noii recruţi. Vorbe mari, laude de sine, "Gaudeamus" în boxe, "vinituri" cu visele împlinite. Festivitatea se încheie, se aplaudă lălâu à la "Congresul al XIV-lea", se iese buluc pe singura uşă deschisă (pentru că a doua e închisă "din motive ce nu ţin de noi"). Bobocii se învât buimac pe nesfârşitele coridoare, încercând să-şi identifice avizierele. Toată lumea caută orare. Avizierele - goale. Pe unele dintre ele se mai văd liste de note de la restanţa din septembrie. În lipsă de altceva, noii studenţii îşi umflă ochii la şirul de "picaţi" dintre studenţii experimentaţi.

Şi totuşi, unde-i orarul? Hai la secretariat! După un urcuş anevoios de cinci etaje (pentru că liftul nu funcţionează "din motive ce nu ţin de noi"), bobocii sunt întâmpinaţi cum se cuvine de către secretare: "Păi nu vedeţi pe uşă că numa' pân' la două se lucrează cu publicul?" "Păi voiam să întrebăm de orar..." "De unde orar astăzi? Veniţi mâine!"... şi uşa se trânteşte (şi chiar se încuie dacă "volumul de muncă" al secretarelor o cere). Sărmanii boboci fac cale-ntoarsă prin duhoarea de cafea, ţigări şi fursecuri ieftine ce-a ieşit din secretariat cât timp "cocoana" urla isterizată că "s-a închis". "Şi mâine ce facem?" se întreabă proaspeţii studenţi în timp ce coboară spre parter.

Trece o săptămână. Este 8 octombrie. Bobocii stau în faţa avizierului şi rostesc în cor: "Şi mâine ce facem?" Această întrebare a devenit în numai o săptămână laitmotiv printre boboci. Nici secretariatul nu se lasă mai prejos. Laitmotiv au şi ei: "Mai mult ca sigur mâine veţi avea orarul!". Evident, cele două entităţi au o viziune diferită asupra semnificaţiei acestui "mâine".

10-15 octombrie. Bobocii îşi fac "botezul" în amfiteatru. Participă la primul seminar. Semnează prima listă de prezenţă. După cursuri se întâlnesc cu foştii lor colegi de liceu, studenţi prin alte părţi. Cel de la "Poli"(de ex.) se lamentează: "Azi am avut 6 ore consecutive de mate! Am scris vreo 20 de pagini!". Cel de la "Vest" e însă fericit, ca după o mare victorie personală: "Azi am făcut ore!"

Cu toţii am trăit aceste umilinţe în primul an. Cu toţii am atârnat fără sens pe la facultate în aşteptarea orarelor. Am crezut că nepăsarea conducerii din semestrul I a fost doar o întâmplare. Am stat şi în semestrul II. Iar întâmplarea s-a repetat. De aceea nu aştept înfiorat 1 octombrie. De aceea miercuri n-o să mă grăbesc spre "Aula Magna" ca să prind un loc. De aceea las secretariatul să-şi facă "treaba" în ritmul propriu. De aceea îmi voi motiva absenţa prin motive "ce nu ţin de mine".

Plus că plec la Beograd!

De ce alt blog?

2008-09-26T17:56:00.001+03:00

Pentru că vreau să las celălalt blog să se dezvolte pe direcţia pe care a luat-o în ultimul timp: un blog dedicat sportului în general şi fotbalului în particular.
Pentru că vreau să împărtăşesc opinii şi din alte domenii: film, muzică, politică, social, apăsări, frustrări de diverse tipuri etc.
Pentru că Blogger îţi oferă posibilitatea de a avea "ţ" bloguri.

Cu toate acestea, blogul despre fotbal nu va muri. Dimpotrivă. Voi încerca (în limita timpului disponibil) să realizez cronici ale tuturor meciurilor susţinute de cele două echipe importante din Timişoara, Poli şi CFR. De asemenea, nu vor lipsi opiniile privitoare la alte echipe, fie ele din ţară sau din străinătate.

2008-01-15T16:44:00.000+02:00

Muzică

Cam orice gen. Evident, exceptând manelele, pe care nu le consider gen muzical. Nu pot să diger ceea ce se numeşte raggaeton. Latino - foarte selectiv. House - şi mai selectiv (e un gen muzical care nu-mi spune mare lucru). Aşadar, ascult după cum urmează:

Animals, Aerosmith, Air Supply, Alex Andrieş, Asian Dub Foundation, Bajaga, Beach Boys, Beatles, Benny Goodman, Billy Joel, Black Sabbath, Blink 182, Blur, Bob Dylan, Bob Marley, Cat Empire, Celelalte Cuvinte, Charles Aznavour, Coldplay, Compact, Cranberies, Cardigans, Deep Purple, Die Toten Hosen, Dire Straits, Dixie Chicks, Edith Piaf, Fatboy Slim, Frank Sinatra, Gândul Mâţei, George Gershwin, Gogol Bordello, Goo Goo Dolls, Goran Bregovic, Green Day, INXS, Iris, Janis Joplin, Joan Baez, Jimi Hendrix, Joe Dassin, Johnny Cash, Kansas, K's Choice, Lamb, Lenny Kravitz, Liquido, Louis Armstrong, Luna Amară, Manu Chao, Massive Attack, MJ, Mărgineanu, Miles Davis, Moloko, Nirvana, No Doubt, Oasis, OCS, Pasărea Colibri, Patrice, Pendulum, Phoenix, Placebo, Portishead, Prodigy, Queen, Rammstein, RHCP, Rolling Stones, Roşu şi Negru, Simon & Garfunkel, Simple Plan, Smash Mouth, Snow Patrol, SOAD, Ţapinarii, The Cure, The Moo0d, The Offspring, Thievery Corporation, Travka, Valeriu Sterian, Vank, Vama Veche, Viţa, Weezer, White Stripes, Xavier Rudd, Zebda, ZZ Top

Am o pasiune pentru muzica irlandeză, pentru imnuri naţionale, pentru o parte a muzicii populare şi lăutăreşti vechi (1, 2, 3, 4, 5), pentru muzica simfonică (în special Strauss, Ivanovici, Bach).

Film

Requiem for a Dream, Amelie, Manhattan, The house of sand and fog, Girl interrupted, Lolita, A clockwork orange, Die Welle, Annie Hall, Hollywood Ending, Sleeper. Mai pe scurt, savurez aproape orice cu şi de Woody Allen.

Literatură

Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni, Charles Bukowski - Poşta, Femei, Factotum, De duzină, Ham on Rye; Vladimir Nabokov - Lolita, M. Agheev - Romanul cocainei, Petre Barbu - Blazare, E. Carrere - Ora de schi, Susanna Kaysen - Tinereţe furată, Patrick Suskind - Parfumul, George Orwell - 1984, G.G. Marquez - Un veac de singurătate, Bernhardt Schlink - Cititorul, TRU - Manifestul fotbalist, Marius Ghilezan - Furia, orice de Ioan Chirilă.

2008-01-15T15:43:00.002+02:00

Yahoo: uzzi_mafia_tm
(deh, e din clasa a 9-a şi mi-e lene să-l schimb)

Gmail: gabriel.toth.s@gmail.com

Despre mine

2008-01-01T13:06:00.005+02:00

Am văzut lumina zilei într-o noapte... Pe 8 iulie 1988, cam pe la 3:15 am, am făcut cunoştinţă cu lumea. Am fost poliglot de când mă ştiu. Vorbeam fluent 3 limbi, româna, maghiara şi germana. Din raţiuni pe care le voi dezvolta ceva mai jos, am uitat mare parte din ultimele două. Sunt singur la părinţi şi am venit relativ târziu pentru ai mei, când aproape că îşi pierduseră ultima speranţă (mama avea 36 de ani iar tata 37). Am locuit prin Dâmboviţa, mai precis pe strada Cutezătorilor, care e cea mai întortocheată stradă pe care am văzut-o vreodată. Imaginaţi-vă o stradă în forma cifrei 4! Din acest motiv, taximetriştii nu se aventurau niciodată până la scara blocului nostru, pentru că le era imposibil să-l găsească, aşa că ne aşteptau cu motorul pornit pe Ana Ipătescu, peste linia lui 7.

Cu toate ciudăţeniile zonei, am avut parte de o copilărie ca la carte, aproape sălbatică, aş putea spune. Deh, cât de sălbatică poate fi o copilărie la bloc. Strada era încărcată de corcoduşi, de nuci şi de viţă de vie. Dacă treceai strada Lacului, ţi se înfăţişa câmpul în toată splendoarea lui. Era locul nostru preferat pentru fotbal, mai ales atunci când înfruntam echipa altei străzi sau altei zone. În rest, baza noastră de antrenament era în jurul bătătorului de covoare din faţa garajelor de pe Cutezătorilor, scena a sute de meciuri de "Victoria", pân' la 3, 5 sau chiar 10. Apropo de câmpul de care vă vorbeam, astăzi locul e de nerecunoscut. Mai întâi s-a născut piaţa "Flavia" iar de câţiva ani a apărut şi o stradă (Tălăngii) asfaltată, străjuită de vile şi alte cele. Tot pe Lacului, "băştinaşii" îşi amintesc de existenţa unui frumos părculeţ. Cel de la "Balta Mică". Noroc cu dezvoltatorii imobiliari care au sesizat spaţiul gol din zonă şi au trântit două blocuri plus o superbă vilă. Iar lacul a secat. În rest, serile de vară treceau cu "Flori, fete şi băieţi", "'scunsa", "Prinsa pe diverse" şi alte cele.

Grădiniţa am făcut-o pe Muzicescu, la secţia de germană. La început eram un copil îngrozitor de cuminte şi de timid. Intram în sală de dimineaţă şi mă puneam pe scăunel cu mâinile la spate, în aşteptarea educatoarei, fără să bag pe nimeni în seamă. În anii următori mi-am dat în petec. Drept dovadă, ultimul an l-am petrecut aproape în totalitate la colţ. În acei ani am descoperit muzica. Tata îmi punea la pickup şi la magnetofon diverse extrase din bogata lui colecţie, iar eu ascultam hipnotizat absolut orice mi se dădea. Dintre toate, două nume mi-au atras în mod deosebit atenţia: Jimi Hendrix şi Michael Jackson. Nu-mi pot explica ce mă fascina atât de tare la Hendrix. Totuşi, aveam 3-4 ani. Tata avea albumul lui din '70 (The Cry of Love) care era destul de ondulat şi nu se auzea prea bine. Probabil chestia asta a stârnit în mine o curiozitate bolnavă pentru tot ce însemna Jimi Hendrix. Tata zicea că a murit de tânăr, la 27 de ani. Mie mi se părea că a trăit destul. Tata zicea că a fost cel mai bun chitarist al tuturor timpurilor. Mie mi se părea normal. Tata zicea că era negru. Eu îmi ziceam că aşa trebuie să ajung şi eu. Am hotărât să îl urmez pe Jimi în absolut tot. Drept urmare, la 4 ani am primit o chitară roşie, ale cărei corzi le ciupeam cu mâna stângă, la fel ca Jimi. N-a trecut mult până am distrus complet instrumentul. A rămas fără corzi, iar acestea nu se găseau. Aşa încât am primit o tobă. M-a fascinat. Am bătut la tobă zi de vară până-n seară. De fapt, până ce vecinul de sub mine l-a ameninţat pe tata că cheamă poliţia dacă nu încetez.

Şcoala generală am făcut-o la 13, tot pe Muzicescu. Asta datorită unei recomandări primite de mama mea să nu cumva să mă înscrie la Gen. 27, de care aparţineam. N-am înţeles exact motivul, mai ales că şi una şi cealaltă erau tot şcoli de cartier. Iar Dâmboviţa sau Şagului (Doina, Muzicescu, Hărniciei) nu se deosebeau printr-o populaţie mai aleasă de o parte sau alta. Mă rog, m-am conformat. Am trecut cu brio un mini-test de engleză, pentru a mă putea înscrie la clasa de intensiv. Întâmplător sau nu, era "A"-ul. Clasa doamnei Toşu. Nu ştiam pe atunci cu cine am de a face. M-am convins însă foarte rapid. Doamna Toşu era o femeie destul de în vârstă. Cam pe la limita vârstei de pensionare. O femeie foarte bine pregătită, tobă de română, mate, isto şi toate celelalte. Avea însă unele fixuri pentru care am urât-o de atunci şi până în zilele noastre. În primul rând era incredibil de şovinistă. Ţin minte că se strâmba de fiecare dată când îmi pronunţa numele. Nu pentru că era foarte greu de pronunţat (nu zicea niciodată numele întreg, Toth-Somoray, ci doar Toth), ci pentru că era unguresc. Deşi nu făceam nicio greşeală de exprimare în română, la prima şedinţă cu părinţii i-a spus mamei mele să nu cumva să se vorbească altceva în casa decât limba patriei noastre dragi. Apoi, mă tot chinuia cu întrebări de genul "Da tatăl tău are rude în Ungaria?", "Da' cum de nu aveţi rude în Ungaria?", "Da de ce nu vă mutaţi acolo?". Dacă mi se puneau astăzi asemenea întrebări, o înjuram bilingv (româna şi maghiara au de departe cele mai savuroase înjurături). Atunci însă nu înţelegeam rostul acestei diferenţieri. Mai ales că la grădi aveam în grupă şi români şi unguri şi nemţi şi sârbi şi chiar şi un evreu. Şi nimeni n-avea nimic împotrivă. Eram de-a dreptul speriat. I-am interzis tatălui meu să nu mai vorbească cu mine în maghiară, iar bunicii să termine odată cu germana aia. Română şi doar română, că doar suntem în România, ce pălăria lu' Toşu?! Pe lângă asta, doama Toşu a fost cea care mi-a arătat pentru întâia oară, concret, ce înseamnă corupţia. Aveam un coleg în clasă ai cărui bunici de la ţară o aprovizionau permanent cu zarzavaturi, fructe, legume şi chiar găini, curcani, carne de porc etc. În mod extrem de curios, băieţelul respectiv a luat premiul I în toate cele patru clase primare. Printr-a treia am început să scriu poezii. Ideea asta s-a născut cam cu un an mai devreme, când am descoperit manualul de română din liceu al mamei mele. Nu ştiu ce mă fascina la Eminescu, I.H. Rădulescu, Cârlova, Alecsandri, Macedonski şi alţi indivizi prezenţi în manual. Ştiu că citeam cu nesaţ pasajele despre viaţa lor. Aproape deloc operele. Dar aveam senzaţia că m-am născut poet. Şi, în aprecierile doamnei Toşu, chiar îmi ieşeau. Bine, nu ştiu câtă poezie putea exista într-o asemenea cotoroanţă, iar aprecierile astea puteau veni şi din faptul că eram singurul din clasă cu asemenea preocupări. Am început apoi să citesc. În prostie! Tot ce-mi cădea în mână. Am ajuns la marea performanţă de a fi cel mai bun la română din clasă. Fapt recunoscut de Toşu, nu de mine. Asta în ciuda faptului că eram un bozgor împuţit, rătăcit pe plaiurile mioritice. Nu m-am lăsat sedus de elogiile ei. Mai mult, aşteptam ultima zi din clasa a patra ca pe o izbândă. Urma să scap de ea definitiv! Drept urmare, am fost singurul care n-a plâns după ea la reuniunea din final. Eu râdeam de colegii mei ipocriţi, loviţi de melancolie ca de tir, colegi cu care o înjuram cot la cot pe Toşu.

Gimnaziul a fost într-adevăr o eliberare. Clasa noastră era asemenea României din primii ani de după Revoluţie. Scăpasem de tiran, de reguli cretine, aveam liber la ore de sport, aveam liber la ieşit în curte în pauză, viaţa era frumoasă. Şi aşa a şi fost, până într-un anumit punct. Eram a V-a, prin primăvară. Două ore de mate succesive. Prima a fost lecţie deschisă în faţa inspectorilor. Am ieşit la tabla la un exerciţiu destul de greu, ceva cu fracţii. L-am rezolvat cu brio. A doua oră, test, care urma să fie corectat de comisia de la inspectorat. Nu ştiu ce am păţit în ora aia. Am avut un moment de pierdere cum nu am mai avut niciodată. Am luat 4! E, din acel moment, profa de mate a început să mă urască. Am făcut-o de ruşine în faţa comisiei. Cum? Ea, colaborator la Mate2000, autor de enşpemii de culegeri de exerciţii, o adevărată divă în viaţă, să fie făcută de căcat de un puţoi ca mine? Era absolut convinsă că am făcut-o dinadins. Am încercat să-i explic, da' n-aveai cu cine. Bun, mi-am zis, dacă e ură, ură să fie. Şi iată cum doamna Toşu a trecut pe un nesperat loc doi în my arch enemies list. Lider detaşat, Bociu Carmen Cerasela. Din câte am auzit, acum o găsiţi la clasele de gimnaziu de la CNB. E femeia care m-a făcut să urăsc matematica mai mult decât orice. Bun, oricum nu-mi plăcea mie prea mult nici înainte, dar n-o uram. Era, să zic aşa, la nivelul biologiei. Eh, îi ok, nu-i cine ştie ce, da' mă descurc cu ea. De atunci însă, văd negru în faţa ochilor numai când se pomeneşte de ea. M-a ţinut numa-n note căcăcioase până într-a opta. Atunci, în anul terminal, am luat 5 în ambele teze. Explicaţia e simplă: mai mulţi colegi îşi doreau să dea la Moisil, ăia făceau meditaţii cu ea şi subiectul de teză era cam ceea ce se studia la meditaţii. Deci, aproape subiect de olimpiadă. Drept urmare, aspiranţii la Moisil şi contribuabilii la bugetul ei personal aveau toţi 10 curat, iar noi, pulimea, nu pupam mai mult de 7. La sfârşitul clasei a opta, tanti Bociu m-a întrebat unde vreau să dau. Am zis că la Shakespeare, la filo. A început să râdă şi cu curu' de mine, pentru că ea era convinsă că mai mult de profesională n-o să prind. Asta în ciuda faptului că la celelalte materii aveam note foarte bune. Până la urmă, la capacitate am lua 8.20 la mate. Şi am intrat la CNB, la filo. La chiar prima opţiune de pe listă. Aşa că permiteţi-mi, vă rog, un călduros MUIE BOCIU!

La CNB am dat din nou un test de engleză, scris şi oral, pentru a continua şi la liceu într-o clasă de intensiv. Aşa am ajuns la F1, clasa domnului Brădiceanu. Un om de milioane, însă care necesită un timp îndelungat pentru a fi înţeles. La început nu mă prea înghiţea. Considera că îl sfidez prin ţinuta mea: blugi largi (deh, eram în faza hip-hop). După ce a văzut că n-are cu cine discuta şi că totuşi nu eram chiar un golan, a început să mă îndrăgească. Cireaşa de pe tort a fost când a aflat că scriu la revista şcolii (de fapt, a clasei, dar în lipsa concurenţei, am reprezentat întreg Colegiul). De atunci, mă cinseteşte cu bere ori de câte ori ne întâlnin. Apropo de clasă, n-a fost nici pe departe ca în cântecul Stelei Enache. Plin de ciudaţi, plin de vânători de note, plin de speriaţi de bombe. Eram doar patru băieţi, da asta nu mă deranja. Ba din contră! Cu toate astea, clasa noastră a fost mai dezbinată decât fosta Iugoslavie. Dacă ne priveai clasa din ansamblu, ziceai că suntem un fel de Moldova, datorită multitudinii de mânăstiri şi bisericuţe. Bisericuţa mea era redacţia "F.L.A.S.H" (Funny, Laughs, Amazing, Smile, Humour) (pretty gay, I know). Eram eu, Cris, Andra şi Red. Plus alte câteva persoane care atârnau pe lângă grup. Cu ele am trăit cele mai frumoase momente din tot liceul. Drept urmare, doar cu ele mai ţin cât de cât legătura din fosta clasă. Cu ele am lucrat zi şi noapte la minunata noastră fiţuică. Cu ele am fost la Straja, la Predeal şi în Vamă. Cu ele am vizitat "metropola" Giurgiu. Cu ele am stat 7 ore în gara din Videle. Eram cei patru privilegiaţi ai clasei. Eram singurii care puteam să chiulim fără nicio repercusiune. Pentru că "Brădy" ştia că lucrăm la revistă. Chiar dacă mergeam în Egreta, Sakura sau la biliard în Tequilla. Mi-am adorat absolut toţi profesorii din liceu, de la A la Z. Pe Groza ("vă ascult la virgulă mâine!"), pe Balica ("grecii erau homosexuali. e cineva homosexual la voi în clasă?"), pe Ionescu ("ia să vedem....domnu' Toth, zis şi Gabriel în timpu' liber"), pe Ignea ("vaaai, mă sinucid!"), pe popa Munteanu ("Găbiţă, când te-ai spovedit ultima oară?"), pe Orban ("aaaaaah, yesss!"), pe Pop ("what do you think is in the picture?"), pe Şandor ("vai, fetelor, sunt atât de dezorganizat! pe cine ascultăm azi? aaa, prietenii mei, băieţii"), pe Buzarin ("ich binn, du bist, er ist, wir müssen"), pe Rusu ("ia tăcem!") şi, bineînţeles, pe Brădy ("dacă la două nu sunteţi la sala de sport, dau cu voi de pământ!").

Despre viaţa la Jurna aţi mai aflat din diversele postări născute din sictirime de pe acest blog. Ţin doar să precizez că anii de liceu nu se compară câtuşi de puţin cu cei de studenţie. Asta deşi îmi e un dor îngrozitor de revista FLASH!